Zilele urmatoare parintii mei vor darama si ultima constructie din ceea ce eu numesc "casa bunicilor" si totodata locul unde am copilarit: se numea... "casa mica".
Nu este o casa mica, insa este mai mica decat ceea ce numeam "casa mare". Hmmm, probabil vi se pare un joc de cuvinte; va asigur ca nu e nimic de genul asta. Asa le spuneam noi cand eram mici, insa nu indeajuns de mici incat sa nu avem amintiri de la varste foarte fragede. Dintre toti verisorii mei, eu am stat cel mai mult acolo... poate de aceea si simt nevoia ca amintirile mele sa ramana si in alt loc decat in mine.
Imi aduc aminte cum asteptam dimineata ca unul din bunicii mei sa dechida usa, iar pisica sa intre (in fapt nu eram doar eu cel ce astepta). Ne jucam in pat, in fiecare dimineata... bunicii mei renuntasera de mult sa ma convinga ca are purici si ca nu e normal ca o pisica sa stea in pat.
Tocmai mi-am adus aminte de o nuia, in mana bunicului meu, insa nu imi aduc aminte si ce facusem... asta e de bine :D
Imi mai aduc aminte o amintire placuta cand ma trezeam dimineata, iar camera era parfumata de mirosul de turta din soba. Insa de departe, cea mai frumoasa amintire (si sunt multe de acest fel) cand priveam ritualul "painii in tzast". Avea legatura cu hornul din imagine si cu lantul ce atarna obosit... acum nimeni nu mai face paine asa... si se pare ca inca nu ma pot impaca cu acest gand.
Ca sa nu termin intr-un ton trist, probabil ca de saptamana viitoare vor incepe sa se nasca noi amintiri, poate atat pentru mine cat si pentru generatiile urmatoare...
Pana atunci noi ramanem cu amintirile noastre... si inca sunt multe si destul de vii...
In final amintirile sunt cele care ne definesc si ne ajuta sa mergem mai departe... >:<
RăspundețiȘtergereImi place cum gandesti >:< Same here :)
RăspundețiȘtergereSi mie imi place cum gíndeste si simte!...rar!...puszi!...Abigail:_)
RăspundețiȘtergere